Sună telefonul.

Este număr necunoscut. Răspund.

– Alo?

Din partea cealaltă se aude o voce de femeie:

– Na, care oi mai fi acum?….

– Bogdan Tache sunt.

– A! No servus mă. Dochița îs.

Dochița este mătușa mea din Predeal. O femeie minunata, ardeleancă sadea.

– Sărut mâna Dochița. Ce mai faci?

– Uite sunt în drum spre Târgu Mureș. Îl am pe Tata Mare în spital acolo.

– Pe cine?

– Pe Tata Mare mă. Bărbatu-meu.

– Păi de ce e Nelu în spital?

– A fost internat la Brașov cu o pneumonie. A contactat o bacterie intraspitalicească acolo și nu mai scapă de ea. I-a atacat inima și acum e la Târgu Mureș unde sperăm să scape de bacterie și apoi să se opereze la inimă.

O presiune grea mi s-a lăsat pe suflet. După accidentul din Colectiv cu toții am povestit despre infecțiile nosocomiale. Cu toate astea, realizezi nenorocirea abia când un astfel de caz se apropie de tine. Până atunci sunt doar povești. De atunci încolo sunt probleme personale grave amestecate cu frustrări teribile.

După câteva zeci de banalități și câteva sute de încurajări închei cu Dochița și tăcerea mă apasă pe inimă.

Stau și mă întreb cum mama dracului un mapamond întreg, în perioade mult mai puțin avansate ca acum, a scăpat de ciumă bubonică, de lepră, de ciumă neagră ori alte astfel de nenorociri, iar o nație cu o mână de oameni care se împuținează pe zi ce trece nu poate scăpa de o boala numită conducători.

Pentru că nenorociții ăștia ne-au adus în halul în care suntem.

Și singurul răspuns pe care îl găsesc este că nu vrem. Că suntem atât de imbecili și imbecilizați ca nație încât pur și simplu nu vrem să scăpăm de ei.

Altfel nu pot să îmi explic de ce am criticat atât gașca nebună a lui Cioloș pentru ca acum să ne bucurăm pentru revenirea lui Ponta, doar fiindcă în acest fel vom scăpa de Dragnea.

Da, acel Ponta….

Vouă vă vine să credeți?…..

 

 

.